Nu-mi place să muncesc, am mai scris asta pe undeva. Probabil sună aiurea în capul tău acum dar ăsta e adevărul. Nu caut să țin secret lucrul ăsta, îl spun la toate cursurile mele. Da’ hai mai bine să vedem cum a început totul.
Eram un băiețel slăbuț și destul de bolnăvicios pe la începutul anilor ’80. Purtam ochelari (Purtam e doar un fel de-a spune, ieșeam cu ei din casă pentru a arăta asta părinților și cum dispăream din raza lor vizuală mi-i dădeam jos. Dacă există copii care citesc ce scriu eu aici îi îndemn să nu facă asta. Eu am fost un bou, recunosc, și acum am dioptrii serioase), luam premii, citeam în medie o carte pe zi, cântam la chitară, ce mai tura-vura, nu eram chiar profilul unuia care se descurcă la bătaie. Și ca și cum toate astea n-ar fi fost de ajuns, am avut meningită și hepatită la vreo doi ani diferență. Vreo câțiva ani nu am avut voie să fac mișcare. Și citeam. Citeam mult. (Dacă există copii care citesc ce scriu eu aici îi îndemn să facă asta. Îmi vor mulțumi peste câțiva ani). Așa am învățat foarte multe lucruri. Unele mi-au adus note bune = premii = cărți = chitară și aș putea continua, altele mi-au adus foloase pe stradă. Cum așa? Ieșeam din diferite situații delicate (adică firava-mi față nu încerca să oprească pumnii eventuali care s-ar fi putut îndrepta asupră-mi, ca să exprim elevat) cu ajutorul cuvintelor. Am descoperit că dacă sunt combinate eficient, ele, cuvintele, pot face minuni. Și mi-am zis că e o chestie!
Pe la sfârșitul anilor ’80, licean fiind, am descoperit arta conversației cu fetele. Ce reconfortant era pe atunci pentru mine să mă văd în top-ul popularității masculine din acea perioadă. Sigur, acum mă amuz pe acest subiect, acum sunt adult. 🙂
Pe 1 aprilie 1990 , elev într-a XI-a încă, împreună co colegul Emi, am început să scriu în presa locală. Din nou am constatat că toate cărțile alea din copilărie mi-au fost de folos. Cuvintele ieșeau lesne. Perioada aceea a fost o piatră de hotar în ceea ce mă privește. Atunci mi-am promis că nu voi munci niciodată. A urmat o perioadă scurtă în televiziune iar apoi brusc, armata. Despre asta voi scrie altă dată, acum amintesc doar faptul că tot arta conversației m-a ajutat să obțin cel mai râvnit loc din unitate, radiotelegrafist pe Centru de Transmisiuni (radist CT pour les connaisseurs). După armată am plecat la facultate în Iași. Aici am reușit să construiesc una dintre cele mai puternice rețele de distribuție din Moldova fără să fi lucrat în prealabil în vânzări. Din nou m-au ajutat cuvintele. N-am simțit un moment că muncesc. 3 ani mai târziu m-am întors în Oneștiul natal unde, pentru 5 ani, m-am distrat zilnic în radioteleviziunea locală alături de niște oameni super haioși despre care voi scrie cândva. Ce să vezi? Planul meu funcționa! Nu munceam defel dar câștigam decent. Aici e de mine, ca-n Ivan Turbincă.
Peste câțiva ani m-am mutat în București. Primii ani au fost un calvar, recunosc. Am început încet, încet să caut ceva care să-mi placă. Și așa am ajuns să lucrez în telecom, inițial într-un call-center. Rețin că la vremea aceea aveam cele mai multe contracte din firmă iar majoritari erau clienții din provincie cu care nu mă vedeam. Vorbeam la telefon, le trimiteam draft-ul de contract și ulterior, facturile. Pe atunci era o șmecherie. Apoi am tot crescut. Sigur, pare că mă laud aici. Nici vorba! Încerc doar să subliniez faptul că toată viața mea am făcut doar ce mi-a plăcut. Asta m-a ferit de muncă. Nu provin dintr-o familie bogată, nu am nicio mătușă Tamara, nu câștig la Loto (probabil și din cauză că nu joc), deci a cam trebuit să mă descurc singur. Și mi se pare că am cam făcut-o. Modestia-i pentru proști, vorba lui Nicolae Iorga. 🙂
De câțiva ani conduc o companie de training și consultanță iar întreținerea mi-o plătesc vorbindu-le oamenilor. Destul de bine dacă e să mă iau după formularele de feedback dar nu despre asta este vorba aici. Tot preambulul acesta are un singur scop. Dacă vrei să faci bine ce faci trebuie să-ți placă asta înainte de orice. Partea bună? Niciodată nu e prea târziu să te reorientezi profesional. Partea proastă? Puțini au curajul să o facă. Uită-te în jurul tău. La magazine, la spital, la ghișee, oriunde. Vei vedea oameni plictisiți, apăsați de probleme, triști. De ce? Unii dintre ei au ajuns în job-ul acela conjunctural. Nu acela a fost planul lor. Are sens? Hai să-ți arăt un filmuleț care va demonstra că dacă îți place meseria aleasă vei excela.
Ei? Cum e? Acum mă crezi? Câți medici procedează așa? Puțini, exact cei care s-au făcut medici din pasiune. Și este valabil pentru orice profesie. Fie că ești preot, chimist, arhitect, muzician sau profesor, trebuie să îți placă ce faci pentru ca lucrurile să iasă bine. Altfel… e fușereală!
Nu știu cine a scornit treaba asta cu munca. Trebuie să muncești pe brânci pentru a avea. Să transpiri, să-ți dai sufletul pentru a obține rezultate. Serios? E o țară liberă, fă tu asta dacă vrei. Eu prefer să mă distrez alături de colegii mei și de cei care vin la cursurile noastre.
Hei-rup, hei-rup, hei-rup…
Comenteaza