Se întâmpla în urmă cu opt ani. A fost prima acțiune ”de masă” a proiectului de voluntariat de la Onești. În linii mari, am ales un loc în care erau implicați copii. Mai mult, copii cu care viața nu a fost foarte darnică. Un centru pentru copii cu dizabilități.

Voiam să facem ceva care să ajute. Care să conteze. Și cum puteam afla ce? Întrebând, evident. Ca să nu pățim ca în celebrul banc în care se spunea ”Copii, de ce aveți nevoie? De adidaaaași! Perfect, v-am adus o bicicletăăăăăăăă!”, am pus mâna pe telefon și am sunat la centrul unde urma să avem acțiunea.
-Bună ziua. Sunt Cătălin Moisă, reprezint un grup de voluntari, dorim să facem ceva pentru Dvs. Ne puteți spune de ce anume e mai multă nevoie?

-Bună ziua. Sunt XY (chiar nu mai rețin numele, dar oricum nu contează), managerul centrului. Ne bucurăm să auzim așa ceva. Cel mai de ajutor ar fi niște iarbă.

-Iarbă, iar…bă…?

Serios, exact așa am întrebat. Nu-mi venea să cred că la o investiție așa de mare precum cea a centrului, nu s-au găsit bani și pentru 2-300 de mp de gazon (dacă nu asta e iarba la care te-ai gândit, nu e vina mea). Vorbim despre un centru pentru copii cu dizabilități, copii care se împiedică frecvent și dau cu genunchii de asfalt. Dar scopul meu era să ajut, nu să judec.

-În regulă, ne apucăm de treabă. Ne auzim!

Și ne-am apucat. Sigur, cea mai simplă variantă era să întrebăm ”Cât costă deranjul ăsta?”, să strângem banii de la 10 cunoscuți și să rezolvăm problema. Pe termen scurt, doar. Pe termen mediu și lung nu ar fi ajutat pe nimeni. Recunosc sportiv, principalul meu scop era să trezesc în comunitatea locală dorința de a ajuta, de implicare, de voluntariat, în final. Și dacă e să mă uit la prezent, am reușit asta într-o oarecare măsură. Dar să revin. Am deschis un grup de discuții în care s-au înscris câțiva oameni foarte faini. Cătălina, una dintre fetele din grup, ne-a spus că unchiul ei are o afacere care se ocupă de așa ceva. De gazon, mai exact. Perfect! Așa am ajuns să-l cunosc pe Radu Apostu, proprietarul Pro-Green din Onești. Radu s-a oferit să ne ajute fără pic de rezervă. Ba mai mult, a venit cu mine la fața locului pentru o măsurătoare precisă. Ne-a oferit un sac de sămânță de gazon și uneltele necesare. Ne-a rugat să-l înțelegem că nu ne poate pune la dispoziție și personalul care să se ocupe de întreaga operațiune. Acțiunea era programată în ziua dinaintea Paștelui, iar oamenii de la Pro-Green aveau liber. După ce mi-a făcut un scurt instructaj, ne-am despărțit. În ziua cu pricina am fost la sediul Pro-Green și am luat sacul plus uneltele.
Un alt om foarte fain ne-a oferit vopsea, șabloane și pensule pentru a vopsi bordurile și a face niște imprimeuri vesele pe alei. Tot el ne-a oferit var și bidinele pentru pomi.

La ziua stabilită, ne-am apucat de treabă. Am reușit să pregătim terenul pentru sădit, să văruim pomii, ba chiar am sădit aproape jumătate din sămânță. A trebuit să ne oprim deoarece a început să plouă. Am tot așteptat să se oprească, am fost cu toții la o cafea în biroul managerului, am mai stat de vorbă, în ideea că vom putea continua. Din păcate, vremea nu a ținut cu noi. Când am acceptat asta, le-am lăsat celor de la centru sămânța rămasă, vopseaua, șabloanele și pensulele, rugându-i să continue ei când vremea le va permite.

Ce crezi că s-a întâmplat? Îți spun eu. Nimic! Nothing! Nada! Niente! Zip! Zilch! Nimeni nu a continuat ce începusem deja. Am simțit un gust amar care a persistat o perioadă. Aș fi putut să-mi spun ”Ăștia sunt românii, frate! Nu merită!”, de parcă eu eram vreun francez, englez ori neamț. Sau să-mi spun ”Ăștia suntem, hai să vedem ce e de făcut!”. Am ales cea de-a doua variantă, iar asta ne-a ajutat în proiectele următoare.

(Dacă ai ajuns până aici cu cititul, te felicit. Ești unul dintre extrem de puținii oameni care se încăpățânează să citească un text mai lung de zece rânduri!).

Acum trăiesc exact aceeași senzație. Am un gust amar când văd cum, cât și mai ales ce s-a votat. Sigur, senzația e dublată de faptul că urna mobilă nu a ajuns la mine și pentru prima dată după 20 mai 1990, nu am reușit să votez. Ei, ăsta este un moment în care probabil ar trebui să ne spunem ”Ăștia suntem, hai să vedem ce e de făcut pentru a fi mai buni!”. Să ne ascundem în spatele unei superiorități autoproclamate, împoșcând (într-un gerunziu deșănțat, cum altfel?) tot felul de cuvinte grele semenilor, nu numai că nu ajută, dar face și mai mult rău. Singurii care câștigă din fragmentarea societății civile, sunt politicienii mărunți. Sper ca data viitoare să avem lecțiile făcute.
Și acum, la treabă!